RSS

Arhive pe categorii: momente fără schiţe

Ca de duminică

În seara asta am fost cu Mica la Dom. Am tot fost de câteva ori, mă aşteptam ca azi să nu fie atâta lume având în vedere zăpada care s-a năpustit asupra oraşului, dar surpriză, nimic schimbat. Să fie oare de la puţinul timp care mai e până la Crăciun, să fie oare pentru că oamenii simt nevoia să îşi culeagă liniştea şi să primească pacea din „locuri acreditate”, să fie doar necesitatea în spatele atitudinii pioase? (Hai să mergem şi la biserică poate, poate, până la urmă se rezolvă ceva – iau o primă la final de an, mă amână proprietarul cu chiria, primesc cadoul mult aşteptat, se întâmplă ceea ce am sperat să se întâmple de Paşti, dar degeaba, poate de Crăciun esenţa divină e mai concentrată, legătura cu Divinitatea e brici:)).

În cazul meu, lucrurile sunt simple. Se întâmplă să mă îndrept către job şi să mă regăsesc în biserică. Nu de a cere ceva, ci de simţire. De ceva reacţii care au loc în sufletul meu şi care îmi călăuzesc paşii. Şi mi se întâmplă să ies de acolo  fără întrebările care îmi măcinau intelectul, fără greutatea care îmi apăsa sufletul, fără lacrimile care dacă mai stăteau mult în mine îmi provocau igrasie, doar cu dorinţa de a reveni şi de a le povesti ce şi cum  colegilor de birou care râd în nas credinţei mele.

Atât…restul e tăcere. Şi nici nu trebuie să fie mai mult.

p.s. Post care poate fi considerat un prim răspuns la întrebarea „Voi în ce mai credeţi azi?”

Anunțuri
 
3 comentarii

Scris de pe Decembrie 20, 2009 în momente fără schiţe

 

Miracle in Radio Taxi (2009)

Regizori: frig, graba mea şi a Oanei, dorinţa de a ajunge acasă după o zi demnă de „implacable december weather”

Distribuţie: eu (Chip)

                        Oana (Dale)

                        Petcu şi cumva (taxi driver)

Genul:  comedie/fantezie

Durata: 20-25 minute

Descriere:

E greu de reprodus în cuvinte reacţii pe care nici măcar eu nu mi le pot explica. Tot ce ştiu e că după ceva minute într-un taxi, mi-au dat lacrimile. Până acum, taximetriştii mi se păreau plictisitori, tupeişti pentru că se lăfăiau în trafic, necomunicativi, pierduţi printre ritmurile care zbiară din radio sau în discuţia la mobil pe care o au pe durata cursei.  Până acum, nu îmi închipuiam că cineva necunoscut poate transmite atât de bine fericire.

Să-ţi povestesc: urc cu Oana în primul taxi care ne stă în cale. Nici bine nu schimbăm două vorbe acolo în spate, că domnul ne ia cu „Ce şuşotiţi acolo, Chip&Dale?”-Zbang! cum de i-a venit astuia în minte analogia, aşa out of nowhere? Oricum, a reuşit să ne smulgă primul zâmbet pe ziua de azi. Cursa continuă, el se încadrează pe banda greşită, vrea să facă cumva să nu ocolească juma’ de oraş şi să ne ia prea mulţi bani, mai ales că ne spusese că drumul ne va costa vre0 8-9 lei, coboară geamul maşinii, scoate o pungă de bomboane şi le zice ălora de pe cealaltă bandă „Vă dau bomboane; mă lăsaţi vă rog, să intru şi eu?” Zbang#2! de unde atâta prezenţă de spirit şi veselie într-un singur om?

Suntem tot pe drum, ajungem iar la înghesuială, pe banda cealaltă o maşină cu vreo 4 copilaşi care făceau cu mâna, zâmbeau, radiau, domnul  iese din maşină (în ditamai traficul) şi merge să le dea caramele mentolate celor mici. Zbang#3! Eu cu Oana nu ne revenim. Din bucuria pe care reuşea să ne-o transmită prin gesturile sale. Din mirarea că în plină criză mai există şi porniri de genul.

Eu cobor. Îmi dau lacrimile. Trimit Oanei mesaj „Oare e Moş Crăciun?”. După ceva timp mă sună să îmi relateze cum omul a oprit ceasul la 8 lei când ea mai avea ceva distanţă până acasă, cum el spunea cât e de bine să dăruieşti şi să vezi oameni fericiţi, să trăieşti momentele aşa cum sunt pentru că altfel trec şi nu se mai întorc. Zbang #4! De când sunt aşa de sensibilă?

Părerea voastră….

…..

……

…..

 
8 comentarii

Scris de pe Decembrie 10, 2009 în momente fără schiţe

 

Etichete: , , , ,